Categorie: Postare

PÁL WALLFISCH 

Postare

 

Născut în data de 18 decembrie 1820, Wallfisch devine unul dintre cei mai influenți comercianți ai orașului. A fost primul președinte al Camerei de Comerț și Industrie a Aradului și o personalitate de seamă[1]. „A fost una dintre autoritățile de frunte din lumea comercială arădeană. A participat la toate mișcările și a susținut activ toate eforturile culturale. Și-a subordonat întotdeauna opiniile de dragul binelui public, deși nu a încetat niciodată să lupte pentru ele. Mai ales ca economist național, a fost cel mai minuțios.”[2]

Anterior am văzut că alături de Vilmos Bettelheim a înființat „Organizația maghiaro-ebraică” și „Organizația tineretului izraelit din Arad”.  De asemenea, iese în evidență prin articolele sale economice tipărite în diverse publicații arădene mai ales în limba maghiară și germană, precum „Alföld” și „Arader Zeitung”[3].

În anul 1867 se pun bazele primei Case de Economii din Arad a cărei președinte este János Purgly, director Károly Andrényi și director adjunct Pál Wallfisch. Consiliul director este format din: Henrik Blau, Vilmos Bettelheim, Károly Fekete, Jónás Haas, István Heim, Mór Hertska, József Hirschmann, Zsigmond Kristyóry, Károly Kornay, Gusztáv Kosztka, Imre Náray și A. J. Steinitzer.[4]

 

[1] M. Szegő, Restituiri Bănățene XI, 2023, pag. 163

[2] O. Lakatos, Arad Története (Vol. III), Arad,1881,p.  92

[3] M. Szegő, Restituiri Bănățene XI, 2023, pag. 164

[4] O. Lakatos, Arad Története (Vol. III), Arad, 1881, p. 181

Cecilia Goldschmidt

Postare

          Poate una dintre cele mai fermecătoare femei ale Aradului, Cecilia Goldschmidt s-a născut în anul 1877, într-o familie de bancheri. Domnișoara din înalta societate se căsătorește cu profesorul David Hajnal și pleacă în orașul Fiume. După nașterea copilului lor, cei doi se despart și Cecilia se reîntoarce la Arad, în anul 1908, alături de fiica ei, Margareta, în vârstă de numai un an. Momentul este imortalizat de fotograful celebrului studio Hungaria.[1] Însă, Primul Război Mondial își lasă amprenta și asupra familiei Goldschmidt, iar finalul anului 1918 o găsește ruinată pe Cecilia. Ea nu renunță, ci deschide magazinul de confecții Fortuna. Provenită dintr-o familie de comercianți, gestionează bine afacerea, care s-a remarcat pe piața românească interbelică. Magazinul avea sediul în Arad și mai multe filiale, printre care una chiar pe malul Dunării, la Turnu Severin.

După război, fiica ei, Margareta, se implică și ea în afacerile familiei. La început ca angajată a Băncii Goldschmit, care aparținea unchiului său, Sandor Goldschmit, iar mai târziu cu sprijinul familiei, a întemeiat casa de modă Diva, foarte cunoscută și apreciată în orașul Arad, cu sediul chiar în spatele teatrului, în centrul orașului.[2]

Astăzi suntem obișnuiți ca o femeie să înceapă și să dezvolte o afacere, să fie managerul unul lanț de magazine, să își păstreze numele de fată sau să rămână divorțată și independentă. Însă, în secolele XIX și XX femeile dețineu preponderent roluri casnice iar tipologia avangardistă a celor precum Cecilia Goldschmit era mai mult o excepție.

 

 

[1] Margareta Szegő, „Realitatea Evreiască”, Nr. 620-621, decembrie 2022, pag. 9

[2] Margareta Szegő, „Realitatea Evreiască”, Nr. 576-577, ianuarie 2021, pag. 12

Móric și Ignác Bettelheim

Postare

 

La început, cei doi erau simpli legători de cărți. Cu timpul, ei s-au apucat de comerțul cu cărți, pentru ca mai apoi să își deschidă o librărie. Aveau într-o încăpere separată și o bibliotecă de unde arădenii puteau împrumuta ceea ce doreau să citească. Aici erau disponibile 2.321 de cărți în limba germană, 563 în maghiară, 201 în franceză[1].

Nefiind instruiți în meseria de librar, ei nu au luat legătura nici cu Austria, nici cu Germania, ci procurau cărțile prin intermediul unei firme din Pesta. Până în anul 1830 afacerea era bazată în mare parte pe cărțile școlare, deoarece lumea nu era așa de interesată de lucrările științifice. După aproape 25 de ani de la deschidere, frații Bettelheim reușesc să ia contact cu firme din Austria și Germania și să își diversifice oferta.

Afacerea celor doi a prosperat atât de mult, încât în anul 1845 au reușit să deschidă Editura Frații Bettelheim care a funcționat până în anul 1878 atât în Arad, cât și în Nagybecskerek, adică Bicicherecu Mare, o localitate din Banatul Sârbesc.

În același context îl găsim și pe Vilmos Bettelheim. Născut la 15 martie 1821, Vilmos ajunge să fie unul dintre cei mai activi cetățeni ai urbei. Intră și el în afacerea de familie, devine comerciant de cărți și apoi editor.[2]

 

[1] Margareta Szegő, „Realitatea Evreiască”, Nr. 620-621, decembrie 2022, pag. 9

[2] idem

Vilmos Bettelheim

Postare

Născut la 15 martie 1821 într-o familie de evrei, Vilmos Bettelheim ajunge să fie unul dintre cei mai activi cetățeni ai urbei. Vilmos Bettelheim intră și el în afacerea de familie, devine comerciant de cărți și apoi editor. În anul 1845, împreună cu Pál Wallfisch, înființează „Organizația maghiaro-ebraică” și apoi „Organizația tineretului izraelit din Arad”, ele având și o influență mare în procesul de maghiarizare a comunității.      

Începând cu data de 1 august 1861, arădenii pot citi ziarul „Alföld”. De pe prima pagină a numărului 4 din al XXXVI-lea an de apariție, distribuit în 5 ianuarie 1896, aflăm că acesta „se află pe locul șase în lista ziarelor maghiare și pe locul trei în rândul ziarelor rurale în ceea ce privește vechimea sa”, precum și conjunctura publicațiilor de limbă maghiară din acea perioadă, care datorită problemelor financiare au dat faliment în timp ce „Arader Zeitung”, în limba germană, apărea chiar de două ori pe zi, dimineața și seara. Pe cea de-a doua pagină a aceluiași număr aflăm istoria detaliată a ziarului în a cărui apariție Vilmos Bettelheim joacă un rol extrem de important. „Autoritatea de poliție imperială a respins de trei ori cererea de autorizare și a fost acordată doar atunci când Vilmos Bettelheim a mers la Viena pentru a fi audiat cu cancelarul baron Vay, care a ordonat apoi autorității arădene să elibereze permisul.”  Bettelheim devine proprietarul ziarului, Márton Ferencz redactorul responsabil, iar Lipót Réthy editorul. De-a lungul timpului, în paginile ziarului publică diverse notabilități ale urbei, ziarul primind greutate și amploare.

Pe Vilmos Bettelheim îl vedem și în anul 1865, alături de alți cetățeni de diferite naționalități și religii, punând bazele primei societăți funerare din Arad. Asociația și-a început activitatea un an mai târziu, președinte interimar fiind József Daurer. Încă din primul an de funcționare i s-au alăturat 1169 de membri. Ajutorul de înmormântare era de 50 de forinți care puteau fi primiți pe loc de oricare dintre membri la prezentarea certificatului de deces al unei rude, cu condiția să aibă mai puțin de trei restanțe la plata cotizației lunare.

Ca jurnalist, iese în evidență prin articolele sale economice tipărite în diverse publicații arădene mai ales în limba maghiară și germană, precum „Alföld” și „Arader Zeitung”.  În anul 1867, când se pun bazele primei Case de Economii din Arad vedem cum, alături de alți evrei, face parte din consiliul director al acesteia. În 1883, din postura de președinte al Corporației Comercianților Arădeni, a ia cuvântul în timpul adunării generale a comisiei autorităţii legislative pentru a susține cauza înființării unei școli de comerț.  Pentru acest scop, corporația a oferit 10 mii de forinți.

[1] Margareta Szegő, „Realitatea Evreiască”, Nr. 620-621, decembrie 2022, pag. 9

Károly Sándor

Postare

S-a născut la Arad, pe 27 martie 1894 și este fratele mai mic al scriitorului arădean Károly József. Familia era foarte săracă. Tatăl lor, Klein Lajos, era zilier, iar mama, Zeiner Júlia, se ocupa de cei cinci copii. Mózer István amintește de parcursul școlar foarte scurt al lui Károly Sándor, spunând că nu a terminat decât două clase de gimnaziu, iar la îndemnul tatălui său, el încearcă meseria de comerciant, apoi pe cea de mecanic, ajungând în final ucenic tipograf. [1]

Până la izbucnirea Primului Război Mondial, a lucrat ca zețar, adică era muncitorul care așeza manual literele pentru a putea fi tipărite. În acest fel a lucrat atât la Arad, cât și la Oradea și Budapesta. De la ucenic de tipograf, Sándor ajunge să publice în Aradi Közlöny, ziar pe care Mózer l-a numit „cel mai reprezentativ ziar al orașului”. Astfel, Sándor devine al doilea membru al familiei care se îndreaptă spre o carieră literară, călcând pe urmele lui József. Ambii frați au avut o carieră jurnalistică demnă de toată lauda, însă cariera de scriitor a lui Károly Sándor a fost mai vastă și diversificată. În prefața cărții Sare amară, apărută în limba maghiară la Editura Facla în anul 1975, Mózer István îl descrie pe Károly Sándor ca pe unul dintre cei mai mari iubitori ai Aradului. El povestește cum autorul cărții ar fi avut de nenumărate ori posibilitatea de a pleca din orășelul de pe Mureș spre niște perspec tive mai largi și mai avantajoase, însă a ales să rămână pe meleagurile natale.[2]

 

[1] Margareta Szegő, „Realitatea Evreiască”, Nr. 610-613, iulie-august 2022, pag. 9

[2] idem

Alexandru Herzog

Postare

Născut în Arad în anul 1894, Alexandru Herzog a fost fiul lui Lipót Herzog, un contabil venit din Battonya, și al lui Róza Reich, născută și ea în orașul de pe Mureș. [1] La îndrumarea familiei a urmat Institutul Național de Formare Rabinică din Budapesta unde a obținut titlul de doctor. O perioadă și-a oprit studiile pentru a participa ca voluntar în Primul Război Mondial. A reușit să fugă din prizonieratul rus și să se întoarcă în Arad.[2]

A activat ca profesor de religie mozaică în diferite școli din municipiul Arad. A fost președintele asociației evreiești Chevra Kadisha din Arad și a activat foarte mult sfera sionistă. A decedat în anul 1942. [3]

[1] Margareta Szegő, „Personalități religioase ale evreimii arădene”, revista Studii de ştiinţă şi cultură, Volumul XVIII, Nr. 4, decembrie 2022, pag. 337

[2] Margareta Szegő, „Personalități religioase ale evreimii arădene”, revista Studii de ştiinţă şi cultură, Volumul XVIII, Nr. 4, decembrie 2022, pag. 338

[3] idem

Dr. Lajos Vágvölgyi

Postare

S-a născut în Illavá, în regiunea Trenčín în nord-vestul Slovaciei, la 29 aprilie 1877. Studiile și le-a urmat la Școala Rabinică din Budapesta (institutul maghiar pentru pregătirea rabinilor de rit neolog), unde în anul 1903 și-a dobândit doctoratul iar în anul 1905 a devenit rabin. La începutul activității sale a îndrumat comunitatea din Csurgó.[1]

„După trecerea în neființă a lui Alexander Rosenberg, dr. Ludovic Vágvölgyi a fost instalat ca rabin al comunității de rit occidental (neolog) din Arad. Persoană înzestrată cu cunoştinţe multiple, ample, a fost un orator excelent. Predicile sale în limba maghiară, precum și discursurile rostite cu diferite ocazii în instituțiile de sub egida sa au fost dinamice și au avut cel mai mare impact asupra ascultătorilor și membrilor comunității.”[2]

„Progresele în gândirea și acțiunile rabinului șef dr. Vágvölgyi au fost sporite de apariția în 1939 a rabinului șef asociat dr. Nicolae Schönfeld, cu care dr. Vágvölgyi a avut o colaborare plăcută încă de la început. Moartea rabinului șef dr. Vágvölgyi în 1941 s-a produs în vremuri tulburi, cu Holocaustul la orizont, când efectele marilor înfiorări din străinătate erau deja percepute în micul nostru oraș natal. Cele două comunități evreiești erau conduse la acea vreme de cei doi rabini: dr. Nicolae Schönfeld (neolog) și Joachim Schreiber (ortodox). Este fără îndoială că au existat rivalități între cele două comunități, cu neînțelegeri și animozități suprapuse. Cu toate acestea, a existat o atracție puternică, exprimată în acțiuni comune, ajutor reciproc și colaborare în acele chestiuni care au contat cu adevărat.”[3]

[1] Margareta Szegő, „Personalități religioase ale evreimii arădene”, revista Studii de ştiinţă şi cultură, Volumul XVIII, Nr. 4, decembrie 2022, pag. 336

[2] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 35

[3] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 36

Dr. Iosif Nicolae Schönfeld

Postare

Născut în satul Negrești, județul Satu Mare, Nicolae Schönfeld a primit o educație religioasă de bază în ieșiva din Sighișoara. Și-a urmat studiile la Seminarul Rabinic al Universității din Budapesta, pe care l-a absolvit în anul 1937 obținând titlul de rabin și doctor în filosofie, filologie și istorie.

În anul 1939 îl găsim deja ca rabin colaborator în Comunitatea Evreilor de Rit Occidental din Arad, iar în 1941, după decesul rabinului șef Dr. Vágvölgyi, a fost ales ca prim rabin al localității și director al Liceului Evreiesc. Era „de o dispoziție blândă și reflexivă, manifesta afecțiune și bunăvoință față de oameni, lipsit de pasiunea pentru confruntare. Spiritul său luminat și de o atitudine umană generoasă, avea o perspectivă globală și nu accepta restricții cu mintea îngustă. A știut să ceară respect, a fost un bun educator și mediator. A avut o pondere majoră în campaniile de reeducare a publicului (numită restratificare socială), cu o atenție deosebită oferită celor mai tineri. Obiectivele sale educaționale nu s-au limitat la cunoașterea preceptelor religioase și a istoriei evreiești, ci a insistat și pentru promovarea culturii evreiești moderne, transmise în limbile idiș și ebraică. Învățarea limbii ebraice în timpul educației religioase și mai târziu chiar în afara ei a fost subiectul unei controverse de lungă durată. El a insistat pentru acceptarea importanței limbii ebraice și a introdus-o cu forță în programul de predare al Liceului Evreiesc, al cărui director a devenit la începuturile sale în 1941.”[1]

În timpul celui de al II-lea Război Mondial evreimea arădeană trece prin una dintre cele mai grele perioade ale existenței sale pe aceste meleaguri. Ca lider al evreimii arădene, dr. Nicolae  Schönfeld „a demonstrat solidaritatea și simțul comunității. El a aranjat colecții pentru poporul evreu din Arad care era trimis în lagărele de muncă, pentru cei deportați în Transnistria, pentru refugiații din Transilvania de Nord și pentru familiile aflate în nevoie. În timpul ocupației militare maghiare nu a părăsit orașul, a negociat cu succes cu delegația armatei și a obținut amânarea concentrării evreilor în ghetoul cetății. După încheierea războiului, el a ajutat refugiații evrei în drumul lor din lagărele naziste către casele lor din Transilvania de Nord. A activat în „Or”, capitolul local al Bnai Brit. Adresele sale săptămânale către comunitate au fost importante în susținerea moralului.”[2]

În orașul de pe Mureș, dr. Nicolae Schönfeld desfășoară o activitate demnă de remarcat până în anul 1961, când emigrează în Israel alături de familie; continuă, însă, să țină legătura cu evreimea arădeană. Decesul său survine în iulie 1994.

[1]Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 36

[2] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 37

Familia Elias

Postare

În anul 1717, primii evrei se stabilesc, cu acte în regulă, în orașul Arad. Sunt familiile negustorilor Isac Elias și Marcus Mayer, care obțin o scrisoare de protecție de la Locotenetul Baron Ștefan Cosa, comandantul Cetății Aradului și a zonei Mureșului.

„Încunoștințăm prin prezenta că evreul Isac Elias cu întreaga sa familie (incluzînd copiii și nepoții) ca și evreul Marcus Mayr, locuitori ai orașului, se află sub apărarea și protecția mea cu condiția să nu cuprindă în gospodăriile lor fără autorizația mea și pe alții în afară de cei specificați mai sus… Evreului Isac Elias cu familia sa și evreului Marcus Mayr trebuie să li se lase întreaga libertate de mișcare și de a-și exercita comerțul. Oricine, care va avea vreo pretenție față de evreii de mai sus va trebui să mi-o prezinte mie”, spune documentul tradus din limba germană.[1]

„Cu toate acestea, exemplul comandantului cetății va fi urmat, în curând, și de alții  precum colonelul Horvát, locotenent colonelul Jurikovic și alţi funcţionari publici care au găzduit unele familii de evrei”[2], Pe prima pagină din evidența familiilor evreiești din comunitate apare, de asemenea, numele de Éliás Izsák, astfel putându-l considera unul dintre întemeietorii Comunității Evreilor din Arad. Același lucru îl putem spune și despre bazele primei instituții evreiești din Arad, Hevra Kadisha (sau Chevra Kadisa), care a luat ființă în același timp cu comunitatea[3], dacă nu chiar înaintea ei. Întemeietorul ei pare a fi, de asemenea, Isac Elias, în anul 1729.[4]

La început, organizația de caritate se ocupa de înmormântarea evreilor, administrarea cimitirelor și îngrijirea bolnavilor. Numărul membrilor ei a crescut concomitent cu dezvoltarea comunității, iar în 1869 instituția avea 520 de membrii cotizanți, urcând la 700 în anul 1900. În 1840, Hevra Kadisha a înființat un spital separat care a fost mărit în anul 1861.[5] Serviciile oferite de Hevra Kadisha s-au extins de la sistematizarea, amenajarea și îngrijirea cimitirului neolog și al celui ortodox, la crearea și întreținerea spitalului, la ajutorarea celor în suferință, fie ei invalizi, incapabili de muncă, vârstnici și așa mai departe.

 

Familia Elias, implicată în viața comunității

 

Cel mai vechi mormânt din cimitirul evreiesc de rit neolog din Arad este cel al bătrânului Isac Elias (Éliás Izsák) care a decedat pe data de 5 iulie 1754.[6] Numele de Elias apare și în anul 1862, când un nou organism de conducere preia școala evreiască. Președintele de atunci al comunității este Deutsch Ignacz, întemeietorul orfelinatului de băieți, membru în comitetul respectiv fiind Simon Elias, fiul lui Isac Elias, care continuă astfel munca tatălui său.[7]

Situația evreilor din acea perioadă era una extrem de dificilă. Ei trebuiau să plătească 120 de forinți, dar în realitate au plătit 180 de forinți ca taxe de protecție. Din documentele și scrierile vremii observăm o atitudine potrivnică evreilor. Vedem cum evreii sunt marginalizați atât prin supraimpozitare cât și prin obstacolele ce li se pun la fiecare pas, ca de exemplu încercarea lui Cosa de a limita numărul lor, amenințarea constantă cu expulzarea în cazul în care nu achită taxa tolerantialis, îngrădirea unor drepturi, precum cel de a practica anumite meserii și o atitudine a societății în general ostilă. În 1745, când ordinul a fost „să nu se permită niciun astfel de gând că «această națiune ebraică» să plătească impozit pe casă împreună cu creștinii căci așa ei se vor considera egalii catolicilor”.[8]

Până în anul 1770 singurul mod al evreilor de a-și câștiga existența rămâne să fiarbă pălincă în  casele de pălincă din „șanțurile” pentru care trebuiau să plătească arendă separată și problemele pe care le întâmpinau chiar și așa. În cultura iudaică este de la sine înțeles ca, atunci când evreii mai religioși se mută undeva unde nu există o comunitate evreiască, ei să construiască o casă de rugăciune, iar când comunitate crește, atunci o sinagogă și o școală. Așa se întâmplă și cu primele familii care ajung în Arad. Ei au avut o casă de rugăciune în zona care pe atunci se numea orașul Raț, în maghiară Rácváros[9] (Ratzfertei). Acesta a fost primul pas care ne face azi să vorbim cu admirație despre tot ceea ce a construit Comunitatea Evreilor din Arad în trei secole, fie că este vorba de o moștenire culturală, arhitecturală, spirituală sau intelectuală.

Nici fiul lui Simon Elias nu se lasă mai prejos în ceea ce privește realizările familiei, Ármin Éles (după maghiarizarea numelui) fiind unul dintre întemeietorii Camerei de Comerț și Industrie a Aradului alături de alți evrei precum Paul Walfisch, Ferenc Grünwald și Tivadar Ottenberg.[10]

De-a lungul generațiilor, familia Elias/Éles continuă să fie una de intelectuali, medici, pedagogi, antreprenori și deschizători de drumuri, pe mai multe continente. Însă, oriunde i-ar purta viața, ei sunt legați de Arad, iar faptele lor sunt călăuzite de cerința evreiască de a face numai bine și de a repara lumea (Tikkun Olam).

 

[1] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 24

[2] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 77

[3] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 81

[4] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 39

[5] Újvári Péter, Magyar Zsidó Lexikon, Budapesta, 1929, p. 58

[6] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 79

[7] Documente Școala Evreiască

[8] Márki Sándor, Aradvármegye és Arad Szabad Királyi Város Monographiája, Arad, 1895, p. 757-758

[9] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 78

[10] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 62

Károly József

Postare

 

Mulți dintre evreii arădeni de odinioară au ales să lucreze în domenii prin care puteau contribui la dezvoltarea literaturii și a culturii orașului de pe Mureș. Numele lor au avut rezonață puternică în acele vremuri, iar prin munca lor au adus o plusvaloare României. „Istoria evreimii arădene” apărută la editura Minimum, în 1996, îi amintește pe Carol Balla, editorul șef de la ziarul „Jövö” (Viitor), Joan Aszodi, Ladislau Földes, Géza Pilisi, membru al clubului PEN Internațional al jurnaliștilor, Gheorge Bérczy, Eugen Multas, Nicolae Zeiner, Anton Lisz, Oszkar Szomory (deportat în Transnistria între 1942-1944); Pavel Salgo, Francisc Solymos, Carol Noti, Alexandru Messer, Rezes Gheorghe, Tiberiu Molnar și Ludovic Pinter.

Familia Stauber împreună cu Heinrich Salgo s-au ocupat de administrarea tipografiei, iar din „Magyar Könyvszemle”,  broșura Muzeului Național Maghiar, biblioteca Széchényi, apărută în anul 1907, aflăm că Stauber József este redactorul șef care tipărește și difuzează publicația „Aradi Közlöny”. În lunga sa existență (1885-1940), ziarul crează o comunitate de jurnaliști de religii și etnii diferite, câțiva dintre ei menționați și în „Romániai-magyar irodalmi lexikon” (Lexiconul literar român-maghiar). Lista jurnaliștilor și a scriitorilor arădeni de origine evreiască este una cuprinzătoare, ei publicând la mai multe cotidiene precum „Jövö” și „Uj Kelet”.  Însă „Aradi Közlöny”, de altfel, o pepinieră de jurnaliști, a fost locul unde s-a format unul dintre cei mai cunoscuți autori ai acelor vremuri.

Károly József s-a născut în Arad, pe 28 august în anul 1886, într-o familie evreiască foarte săracă, cu cinci copii, în care mama, Zeiner Júlia era casnică, iar tatăl, Klein Lajos muncea cu ziua în diverse locuri. Din lexiconul de literatură Român – Maghiar (Romániai magyar irodalmi lexikon) apărut la editura Kriterion în 1991, aflăm că scriitorul a absolvit școală reală în 1904 și se pregătea să devină profesor. Dar, pașii vieții l-au dus înspre jurnalism. A debutat la „Aradi Közlöny”, unde a profesat ca editor ​​timp de patru ani. A mai lucrat în redacțiile ziarelor din Oradea și Budapesta.

Lexiconul Român – Maghiar spune că „s-a retras din jurnalism în anii 1920 și a trăit din vânzarea propriilor cărți. Scrierile sale amestecă gânduri conservatoare și progresiste”. Însă, lexiconul maghiar- evreiesc, apărut în Budapesta, în 1929, declară că „actualmente, trăiește în Berlin unde este colaborator al mai multor ziare germane”. Aceeași sursă amintește de cariera de traducător din limba germană a lui Károly József și spune că a avut mare succes în domeniu. Cert este că, în anul 1927 apare cartea „A nagy fordulat” (Marea întorsătură), la editura Corvin I. Lányi Könyvnyomdai Műintézete, iar în anul 1934 romanul satiric „A halott” (Decedatul), publicat de autor, la tipografia Reiner. Urmează „A pénz embere” (Omul banului), publicat la tipografia Lovrov & Co. Magyar miniatürök (elbeszélések – convorbiri), Napoleon házasit, o piesă de teatru în trei acte, jucată pe scena arădeană. Károly József a decedat la Arad, în anul 1960.

 Margareta Vidorka Szegő

  • 1
  • 2
  • 5

Evenimente

aprilie 2024
LMaMiJVSD
1 2 3 4 5 6 7
8 9 10 11 12 13 14
15 16 17 18 19 20 21
22 23 24 25 26 27 28
29 30      
« mart.   mai »