Împreună cu familia sa și cu familia Elias, Marcus Mayer este unul dintre primii evrei care se stabiliește cu acte în regulă în orașul Arad, în anul 1717. Ei obțin o scrisoare de protecție de la Locotenetul Baron Ștefan Cosa, comandantul Cetății Aradului și a zonei Mureșului. Documentul original, scris în limba germană, îi menționează pe cei doi ca „evreii de casă și de curte” pe care Cosa i-a primit sub protecția sa.[1] Li se interzice, însă, să aducă sau să găzduiască alți evrei în casele lor, indiferent care ar fi pretextul respectiv. „Cu toate acestea, exemplul comandantului cetății va fi urmat, în curând, și de alții  precum colonelul Horvát, locotenent colonelul Jurikovic și alţi funcţionari publici care au găzduit unele familii de evrei”[2], spune Ottó Lakatos. În anul 1743, consiliul comitatului Arad îi identifică pe Elias, Wingler, Markus Ferencz – strămoșul familiei Köppich, Herschel Goldschmidt – strămoșul familiei Herz și Iacob Löbl – strămoșul familiei Tenner.[3] Populația evreiască din Arad are o creștere constantă, în 1785 însumând 41 de familii.

De reținut este faptul că evreii trebuiau să plătească 120 de forinți, dar în realitate au plătit 180 de forinți ca taxe de protecție, serviciu despre care Lakatos spune că aveau mare nevoie în acele timpuri. Într-adevăr, din documentele și scrierile vremii observăm o atitudine potrivnică evreilor. Vedem cum evreii sunt marginalizați atât prin supraimpozitare cât și prin obstacolele ce li se pun la fiecare pas, ca de exemplu încercarea lui Cosa de a limita numărul lor, amenințarea constantă cu expulzarea în cazul în care nu achită taxa tolerantialis, îngrădirea unor drepturi, precum cel de a practica anumite meserii și o atitudine a societății în general ostilă. Problemele legate de taxe, le aflăm pe îndelete de la istoricul maghiar Sándor Márki, care detaliază situația din 1745, când ordinul a fost „să nu se permită niciun astfel de gând că «această națiune ebraică» să plătească impozit pe casă împreună cu creștinii căci așa ei se vor considera egalii catolicilor”.[4]

Până în anul 1770 singurul mod al evreilor de a-și câștiga existența rămâne să fiarbă pălincă, iar Lakatos vorbește despre îndeletnicirea lor din casele de pălincă din „șanțurile” pentru care trebuiau să plătească arendă separată și problemele pe care le întâmpinau chiar și așa. În cultura iudaică este de la sine înțeles ca, atunci când evreii mai religioși se mută undeva unde nu există o comunitate evreiască, ei să construiască o casă de rugăciune, iar când comunitate crește, atunci o sinagogă și o școală. Așa se întâmplă și cu primele familii care  ajung în Arad. Ei au avut o casă de rugăciune în zona care pe atunci se numea orașul Raț, în maghiară Rácváros[5] (Ratzfertei). Acesta a fost primul pas care ne face azi să vorbim cu admirație despre tot ceea ce a construit Comunitatea Evreilor din Arad în cele trei secole, fie că este vorba de o moștenire culturală, arhitecturală, spirituală sau intelectuală.

Margareta Vidorka Szegő

Referințe bibliografice:

[1] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 77

[2] Idem,

[3] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 24

[4] Márki Sándor, Aradvármegye és Arad Szabad Királyi Város Monographiája, Arad, 1895, p. 757-758

[5] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 78