În anul 1717, primii evrei se stabilesc, cu acte în regulă, în orașul Arad. Sunt familiile negustorilor Isac Elias și Marcus Mayer, care obțin o scrisoare de protecție de la Locotenetul Baron Ștefan Cosa, comandantul Cetății Aradului și a zonei Mureșului.

„Încunoștințăm prin prezenta că evreul Isac Elias cu întreaga sa familie (incluzînd copiii și nepoții) ca și evreul Marcus Mayr, locuitori ai orașului, se află sub apărarea și protecția mea cu condiția să nu cuprindă în gospodăriile lor fără autorizația mea și pe alții în afară de cei specificați mai sus… Evreului Isac Elias cu familia sa și evreului Marcus Mayr trebuie să li se lase întreaga libertate de mișcare și de a-și exercita comerțul. Oricine, care va avea vreo pretenție față de evreii de mai sus va trebui să mi-o prezinte mie”, spune documentul tradus din limba germană.[1]

„Cu toate acestea, exemplul comandantului cetății va fi urmat, în curând, și de alții  precum colonelul Horvát, locotenent colonelul Jurikovic și alţi funcţionari publici care au găzduit unele familii de evrei”[2], Pe prima pagină din evidența familiilor evreiești din comunitate apare, de asemenea, numele de Éliás Izsák, astfel putându-l considera unul dintre întemeietorii Comunității Evreilor din Arad. Același lucru îl putem spune și despre bazele primei instituții evreiești din Arad, Hevra Kadisha (sau Chevra Kadisa), care a luat ființă în același timp cu comunitatea[3], dacă nu chiar înaintea ei. Întemeietorul ei pare a fi, de asemenea, Isac Elias, în anul 1729.[4]

La început, organizația de caritate se ocupa de înmormântarea evreilor, administrarea cimitirelor și îngrijirea bolnavilor. Numărul membrilor ei a crescut concomitent cu dezvoltarea comunității, iar în 1869 instituția avea 520 de membrii cotizanți, urcând la 700 în anul 1900. În 1840, Hevra Kadisha a înființat un spital separat care a fost mărit în anul 1861.[5] Serviciile oferite de Hevra Kadisha s-au extins de la sistematizarea, amenajarea și îngrijirea cimitirului neolog și al celui ortodox, la crearea și întreținerea spitalului, la ajutorarea celor în suferință, fie ei invalizi, incapabili de muncă, vârstnici și așa mai departe.

Familia Elias, implicată în viața comunității

Cel mai vechi mormânt din cimitirul evreiesc de rit neolog din Arad este cel al bătrânului Isac Elias (Éliás Izsák) care a decedat pe data de 5 iulie 1754.[6] Numele de Elias apare și în anul 1862, când un nou organism de conducere preia școala evreiască. Președintele de atunci al comunității este Deutsch Ignacz, întemeietorul orfelinatului de băieți, membru în comitetul respectiv fiind Simon Elias, fiul lui Isac Elias, care continuă astfel munca tatălui său.[7]

Situația evreilor din acea perioadă era una extrem de dificilă. Ei trebuiau să plătească 120 de forinți, dar în realitate au plătit 180 de forinți ca taxe de protecție. Din documentele și scrierile vremii observăm o atitudine potrivnică evreilor. Vedem cum evreii sunt marginalizați atât prin supraimpozitare cât și prin obstacolele ce li se pun la fiecare pas, ca de exemplu încercarea lui Cosa de a limita numărul lor, amenințarea constantă cu expulzarea în cazul în care nu achită taxa tolerantialis, îngrădirea unor drepturi, precum cel de a practica anumite meserii și o atitudine a societății în general ostilă. În 1745, când ordinul a fost „să nu se permită niciun astfel de gând că «această națiune ebraică» să plătească impozit pe casă împreună cu creștinii căci așa ei se vor considera egalii catolicilor”.[8]

Până în anul 1770 singurul mod al evreilor de a-și câștiga existența rămâne să fiarbă pălincă în  casele de pălincă din „șanțurile” pentru care trebuiau să plătească arendă separată și problemele pe care le întâmpinau chiar și așa. În cultura iudaică este de la sine înțeles ca, atunci când evreii mai religioși se mută undeva unde nu există o comunitate evreiască, ei să construiască o casă de rugăciune, iar când comunitate crește, atunci o sinagogă și o școală. Așa se întâmplă și cu primele familii care ajung în Arad. Ei au avut o casă de rugăciune în zona care pe atunci se numea orașul Raț, în maghiară Rácváros[9] (Ratzfertei). Acesta a fost primul pas care ne face azi să vorbim cu admirație despre tot ceea ce a construit Comunitatea Evreilor din Arad în trei secole, fie că este vorba de o moștenire culturală, arhitecturală, spirituală sau intelectuală.

Nici fiul lui Simon Elias nu se lasă mai prejos în ceea ce privește realizările familiei, Ármin Éles (după maghiarizarea numelui) fiind unul dintre întemeietorii Camerei de Comerț și Industrie a Aradului alături de alți evrei precum Paul Walfisch, Ferenc Grünwald și Tivadar Ottenberg.[10]

De-a lungul generațiilor, familia Elias/Éles continuă să fie una de intelectuali, medici, pedagogi, antreprenori și deschizători de drumuri, pe mai multe continente. Însă, oriunde i-ar purta viața, ei sunt legați de Arad, iar faptele lor sunt călăuzite de cerința evreiască de a face numai bine și de a repara lumea (Tikkun Olam).

[1] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 24

[2] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 77

[3] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 81

[4] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 39

[5] Újvári Péter, Magyar Zsidó Lexikon, Budapesta, 1929, p. 58

[6] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 79

[7] Documente Școala Evreiască

[8] Márki Sándor, Aradvármegye és Arad Szabad Királyi Város Monographiája, Arad, 1895, p. 757-758

[9] Lakatos Ottó, Arad Története (Vol. II), Arad, 1881, p. 78

[10] Istoria Evreimii Arădene, Editura Minimum, 1996, p. 62