Cimitirul evreiesc neolog (de rit nou) este cel mai vechi loc de veci dintre cele trei, pe care comunitatea noastră le deține în municipiul Arad. El constituie un ansamblu de monumente de o valoare artistică deosebită făcând parte din moștenirea socio-istorică a orașului. Fiecare familie a încercat să redea cât mai bine viața și personalitatea decedatului atât prin cuvintele de pe piatra funerară cât și prin imaginea și sentimentele pe care ea le evocă. Însă durerea simțită de un părinte la despărțirea de copilul său nu poate fi exprimată.

O tragică poveste ne duce în timpul  celui de al II-lea război mondial, perioadă în care evreii au fost persecutați, strămutați, izolați din punct de vedere socio- economic prin toate măsurile luate împotriva lor. Péter era un copil de 17 ani care a supraviețuit tuturor suferințelor până în anul 1944. Cei mai în vârstă membrii ai comunității povestesc cum în luna martie a acelui an, băiatul era pe malul Mureșului și a dat cu piciorul într-o minge, de fapt capcană care i-a adus moartea. Incidentul este povestit și în cartea „Istoria Evreimii Arădene”, apărută la Editura Minimum, în anul 1996, unde se spune că „… o grenadă explodată accidental pe malul Mureșului a ucis pe tânărul Péter Windholz, fiul doctorului Béla Windholz și i-a sfârtecat piciorul prietenului său Kardos Emeric. Deși legătura logică dintre accident și agravarea situației evreilor din Arad s-a dovedit falsă, lipsită de temei, faptul necesită a fi amintit, deoarece oglindește starea de spirit a evreimii. Mii de arădeni au luat parte la înmormântarea lui Péter.”

Windholz Péter a fost unul dintre cei doi fii ai, pe atunci, renumitului doctor Béla Windholz, cel care mai apoi devine directorul sanatoriului. Pe una din paginile de internet care păstrează memoria evreilor din Europa Centrală și de Est din secolul XX aflăm despre Marcel Roth, doctorul chirurg care a lucrat în sanatoriul arădean. „La scurt timp după ce m-am născut, s-au mutat la Arad pentru că tatăl meu a primit acolo loc de muncă, într-un sanatoriu. Era un sanatoriu privat, cunoscut prin tot Aradul sub numele de Sanatoriul Windholz. Fondatorii Windholz au fost evrei. Întregul sanatoriu a aparținut familiei Windholz. Pe măsură ce reconstruiesc lucrurile acum, sanatoriul s-ar fi prăbușit în jurul anului 1933, iar apoi ne-am mutat la Cluj-Napoca” povește András Rác, fiul lui Marcel Roth, pe site-ul Centropa.org, într-un interviu realizat de Czingel Szilvia,în Budapesta, în anul 2007.

Indiferent de anotimpul în care vizitezi cimitirul de pe strada Toporaș, ori a câtea oară, ești frapat de măiestria operelor de artă așezate spre amintirea celor dispăruți. Aproape de aleea principală, te fulgeră imaginea unui bloc de piatră, de mărimea unui adult, pe care scrie cu litere mari ce acoperă tot monumentul, doar un singur cuvânt: PÉTER. Îl vezi de departe, ca un strigăt de durere disperată, cioplită în piatră, ce vrea să treacă de acestă lume și să ajungă acolo dincolo, undeva, unde poate aude sau simte cel pe care cândva, cu drag,  îl chemau Péter.

Text și foto:

Margareta Vidorka Szegő

Articol publicat în revista REALITATEA EVREIASCĂ – Nr. 598-599 (1398-1399) – 1 – 31 Ianuarie 2022; p. 10